Koutlis: familia care își mută stupii după flori

Acum vreo cincizeci de ani, în satul Potamiá din Thassos, un om pe nume Dimitris Koutlis a pus câțiva stupi lângă casă. Nu era apicultor de meserie și n-avea decât cunoștințele de bază — atât cât să nu strice mierea. A ținut-o așa, la scară mică, ani buni.

Fiul lui, Christos, a fost cel care a transformat treaba în meserie: a construit o unitate de apicultură standardizată, a adus echipamente moderne și a scos mierea sub un nume propriu — Koutlis Honey. Producția a crescut, dar borcanul a rămas același lucru: miere de Thassos, nimic altceva în ea.

Astăzi lucrează a treia generație. Un amănunt care ne place: facturile pe care le primim noi sunt semnate tot Dimitris Koutlis — la greci, primul nepot poartă de obicei numele bunicului dinspre tată. Cincizeci de ani mai târziu, pe hârtie e același nume ca la început.

Familia se descrie drept apicultori nomazi — oameni care umblă cu stupii după anotimpuri. Nu e o figură de stil: stupii se încarcă în camion și se mută acolo unde tocmai a început să înflorească ceva, apoi iar, și iar, până se termină anul.

De aici vine tot raftul lor. Primăvara, stupii coboară în livezile de citrice și iese mierea de flori de portocal. Vara urcă la munte, pe pajiști, și iese mierea de flori de munte. Toamna târziu, la ultima înflorire a anului, se face mierea de iarbă-neagră. Iar acasă, în pădurea de pe insulă, rămâne mierea de pin de Thassos.

Un apicultor care ține stupii într-un singur loc scoate o miere pe an, aceeași. Ăsta e prețul plătit pentru varietate: drum, camioane, nopți nedormite și riscul ca o înflorire să nu se producă.

Se vede în ambele fotografii: cutiile sunt roz, roșii, albastre, turcoaz, niciuna la fel ca vecina. Nu e o alegere de gust.

Albina se întoarce la stup după reper vizual — culoare, formă, poziție. Într-un șir de cutii identice, o parte din albine intră din greșeală în stupul vecin; se cheamă derivă și e o pierdere reală pentru colonia care rămâne fără culegătoare. Vopsite diferit, cutiile devin adrese. Fiecare familie de albine își găsește ușa.

E singurul lucru tehnic pe care merită să îl știi înainte să alegi un borcan. Mierea se face din două materii prime complet diferite:

• Nectarul, adunat din floare. Iese miere deschisă la culoare, dulce, florală, care se zaharisește în câteva luni.
• Mana, picătura dulce rămasă pe ramuri de la insectele care se hrănesc din seva copacilor. Iese miere închisă, lemnoasă, mult mai puțin dulce, care rămâne curgătoare aproape un an.

Din nectar sunt: flori de munte, flori de portocal și iarbă-neagră.

Din mană sunt: pinul de Thassos, unde insecta se cheamă Marchalina hellenica și trăiește doar pe pinii din estul Mediteranei; pădurea și stejarul, cea mai închisă din tot raftul; și bradul, care rămâne cremos și deschis la culoare — de unde și numele grecesc de „vanilie”, care nu are legătură cu vreo aromă adăugată.

Dacă vrei să vezi materia primă înainte de prelucrare, borcanul cu fagure are o bucată de ceară crudă înăuntru, cu mierea încă închisă în celule.

Pe fiecare borcan, deasupra cuvântului KOUTLIS, stă un hexagon mic cu trei linii în el. Producătorul explică desenul: hexagonul e fagurele, iar cele trei linii sunt cele trei generații de apicultori din familie.

E genul de detaliu pe care îl treci cu vederea de o sută de ori și, odată ce îl afli, nu îl mai poți ignora. Uită-te pe capacul oricărui borcan de la ei.